Mircea Stanescu

PENTRU PĂSTRAREA DENUMIRII PARCULUI TOLBUHIN

Vom trece peste „disconfortul primarului Sectorului 2 din București, ca și al celor-câteva-sute-de-cetățeni-indignați care vor să înlăture denumirea unui loc de loisirs din București[1], ba chiar și peste cel propriu, și aceasta din cel puțin trei motive, de principiu și practice.
Mai întâi, ca să putem spune și mâine, și poimâine că aici a existat comunism, și că el a făcut ravagii, atât în realitate, cât și printre simboluri.
Este argumentul lui Paul Goma, care voia chiar să păstrăm Statuia lui Lenin din Piața Presei Libere („Scânteii).
Apoi, pentru a avea, în fine, o perspectivă coerentă, rațională și justă, și să nu cădem nici în populism istoric și memorial, nici într-o logică de „pompieri piromani, creând astfel mai multe probleme decât cele pe care dorim să le rezolvăm.
Autoritatea locală a procedat rațional, just în cazul statuii, denumirii străzii lui Mircea Vulcănescu aflate în sector, pe care acum câteva luni tovarășii holocaustiști le voiau făcute din nou una cu pământul, și nu a cedat sugestiilor, presiunilor (americane, israeliene, guvernamentale, prezidențiale).
Prin birourile unei primării – ca peste tot în lume – se perindă multă lume, se primesc adrese, mesaje, proteste care necesită răspuns. Ar fi de dorit ca el să nu fie, în acest caz, excesiv, adică un fel de „holocaustism de-a-ndoaselea, dacă suntem de acord că Istoria și Memoria țin de perspective mai complexe decât gândirea-de-beton-armat a lui Ioanid, Rotman, Florian și alți ejusdem farinae.
În fine, pentru a evita complicațiile diplomatice cu Federația Rusă.
Spre exemplu, Austriecii au în centrul Vienei un Memorial întreg dedicat soldatului sovietic, iar nu o simplă denumire de parc, unde înseși vorbele lui Stalin sunt gravate în marmură. Și acolo Armata Roșie a făcut ravagii (să amintim doar crimele, violurile, jafurile, distrugerile), și acolo a existat după 1991 o dispută legată de păstrare sau destructurare, iar rațiunea a prevalat, ansamblul fiind prezervat.

A intra cu Federația Rusă într-un război al memoriilor nu este ceva care să slujească nimănui, și cu atât mai puțin unui Stat de dimensiunile și ponderea României.
Da, știm, anticomuniștii patriei nu vor fi de acord cu noi, nici „anticomuniștii antifasciști – cei care au lansat această dezinformare și manipulare tocmai pentru a nu vorbi despre scandalul istoric și moral al ultimei ofensive împotriva „statuilor de fasciști”[2] –, dar rolul istoricului nu este să strângă adeziuni și nici să smulgă aplauze...

NOTE

[2] Cf. articolul din timpul disputei publice privitoare la destinul plăcuțelor, statuilor, denumirilor de licee legate de ultima campanie a holcaustiștilor, la adresa: http://romanialibera.ro/special/documentare/maresalul-invadatorilor-sovietici--onorat-de-primaria-sectorului-2--un-parc-din-bucuresti-poarta-un-nume-ofensator-pentru-romani-%E2%80%93-tolbuhin-459945.

București, 21 septembrie 2017.

STATUIA LUI CEAUȘESCU DIN SCORNICEȘTI

0. Pentru că am văzut recent luări de poziție în care se vorbește despre „reabilitarea, pe această cale, a fostului șef al Partidului[1], vom spune câteva cuvinte, și nu doar ca să-i enervăm anticomunist pe anticomuniștii patriei.
1. Nu există nici un pericol ca Ceaușescu să fie reabilitat, iar statuia sa este ridicolă.
2. Aceasta se află pe teren privat, nu pe teren public și, dacă susținem proprietatea privată, am putea, de dragul principiului, să concedem că moștenitorii (materiali și spirituali) ai Ceaușescului (în acest caz nepotul președintelui republicii socialiste, decedat și el între timp) au dreptul să-și pună în curtea proprie-și-personală (vorba lui Săraru) orice statuie doresc.
3. Istoria diferă de Memorie, cu care nu se află într-o relație ancilară, dar nici invers: rolul istoriei – al unei versiuni a ei sau al unui anume consens – nu este să facă tabula rasa din memoriile care nu i se subsumează, căci aceasta ar fi o pretenție nemaipomenită (deși nu chiar, date fiind evenimentele din ultimii ani).
4. Dacă ne place democrația, este cazul să concedem și că ține de libertatea de gândire și de expresie, inclusiv și mai ales a acelor poziții, opțiuni pe care nu le împărtășim, în cazul de față „ceaușismul.
5. În fine, procedând astfel, poate vom reuși să avem, în sfârșit, o perspectivă rațională, coerentă și justă cu privire la episoadele litigioase, traumatice din istoria noastră, iar nu două greutăți și două măsuri, în funcție de ideologii, opțiuni, interese.

NOTE



București, 19 septembrie 2017.

PROIECTUL NOII LEGI A ARHIVELOR ÎN DEZBATERE

Am constatat, cu plăcere, că a început o discuție despre Proiectul noii legi a arhivelor, aflat în dezbatere publică, deocamdată pe Facebook, ceea ce este remarcabil pentru disciplinele noastre (Istorie, Arhivistică), în care non-dezbaterea este mai degrabă regula, nu excepția.
Dat fiind statutul nostru, nu putem participa, însă o vom urmări cu interes, ba chiar, dacă vom găsi nimerit, vom comenta... comentariile.
*
A. Cioflâncă are cuvântul:

Alții, cum ar fi istoricul Adrian Cioflâncă, membru în Colegiul CNSAS, susțin că proiectul de lege în forma actuală ar putea conduce la anularea misiunii CNSAS și ar „scoate din joc toată arhiva CNSAS.. Acest lucru ar însemna că toate dosarele de la CNSAS, Arhivele Naționale, SRI, SIE care „conțin informații despre săvârșirea de infracțiuni sau existența unor condamnări penale, măsuri de siguranță ori sancțiuni administrative / contravenționale, cum ar fi dosarele deținutilor politici, cele ale crimelor comise de autoritățile române în secolul XX, ar putea fi studiate de cercetători doar după 100 [de ani] de la crearea lor.
(apud D. Lăcătușu, Facebook, 20/08/2017.)

Ce putem spune? Este dreptul omului să se teamă, iar rolul nostru nu este de a-l liniști.
Dacă însă vorbim despre lege și aplicarea ei (ba chiar și de știință), în Proiect regăsim o trimitere expresă la activitatea CNSAS, care e de natură să pună pe gânduri, iar arhiviștilor să le dea chiar frisoane:

Art. 61. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, pe durata funcționării, organizează arhivele preluate cu respectarea provenienței și integrității fondurilor arhivistice și/sau fragmentelor de fonduri arhivistice, precum și arhiva proprie, cu respectarea prevederilor prezentei legi.

De ce? Presupunem că de-aia sau, vorba lui Bulă, pentru că e cam groasă (cf. https://mircea-stanescu.blogspot.ro/2015/12/cnsas-si-fondul-sau-penal.html).
*
Modelul american și visul românesc:

rolul CIA în tranziția românească rămâne, pentru moment, foarte vag.

Fapt curios, nici un document despre România nu este inclus, nici măcar în iunie 2002, în cutiile de arhive referitoare la sfârșitul Războiului Rece, conservate la National Security Archives, la Gelman Library de la universitatea George Washington.
(Catherine Durandin, CIA în război, f.l., Editura Incitatus, 2003, p. 230.)

Întrebarea vine de la sine: pe cine vrea Agenția să protejeze?
Tot curios, am căutat pe Internet și, conform interogării, situația nu a evoluat de atunci cu o iotă: http://nsarchive.gwu.edu/.
Mai mult:

Întrebat de auto(a)r(e) pe această temă în iunie 2002 la Washington, un fost agent CIA aflat la post la Paris între 1998 și 1991, Robert Baer, refuză să vorbească, politicos dar ferm.
(Ibidem.)

Desigur, însă, e cu mult mai reconfortant visul că Americanii sunt campionii mondiali ai desecretizării, iar documentele lor sunt imediat şi direct accesibile, decât să te întrebi dacă nu cumva „ai noștri îi chiar copiază și în acest domeniu, cel puțin din 2003 încoace...
D. Lăcătușu, în reacție:

Nu cred că ai noștri îi copiază pe americani. În plus, americanii au adoptat FOIA în anii ’60, care a reprezentat și pentru celelate state un imbold pentru a-și modifica politica de acces la documentele create și să impună limite rezonabile pentru consultarea documentelor. Dar fiecare stat și-a dezvoltat ulterior propriii anticorpi pentru a limita și împiedica consultarea actelor create de state: legile care reglementează accesul la documente. Încă din perioada comunistă, au existat acte normative care au limitat accesul la documente sensibile în scopul protejării statului roman și a funcționarilor săi. Aceste acte au supraviețuit și după 1989. Iar exemplul este celebra Anexă 6 care mulți ani a reprezentat un obstacol pentru accesul la documente și i-a apărat pe funcționarii statului comunist de orice răspundere pentru faptele comise. Iar acum, la aproape 30 de ani de la căderea comunismului, nu avem încă o legislație coerentă a arhivelor care să permită accesul cetățenilor la documente, ci câteva legi care se bat cap în cap în privința drepturilor cetățeanului de a cerceta documentele create de stat și a studia activitatea acestuia și a funcționarilor săi. Orice discuție/dezbatere despre arhive ar trebui să pornească de la câteva întrebări: Au încetat arhivele să mai reprezinte doar un sediu al puterii? Au renunțat arhivele la rolul lor de a apăra activitatea statului și a funcționarilor săi care au comis crime? Când vor deveni arhiviștii din oficiali ai statului funcționari publici aflați în slujba cetățeanului? Știu, legea spune că angajații arhivelor sunt funcționari publici, dar așa o fi?
(Facebook, 31 august 2017.)

Nu încercăm să convingem de contrariu, nu acesta este sensul, nici scopul unei eventuale discuții.
Procesul început în SUA la sfârșitul anilor 1960 este important, dar specific democrației americane (context care e greu de rezumat aici), iar el n-a fost urmat de nici o altă țară, și de nici o democrație europeană, care au altă logică de acces la documentele serviciilor secrete. La fel, ceea ce s-a întâmplat la noi înainte și după intrarea în NATO, dincolo de continuități, revine și la diferențe (dar aici n-am vrea să deprimăm pe cineva, prin urmare, ne vom abține).
Conținutul damnatei Anexe 6 se regăsește în cvasitotalitatea Statelor europene, fiind vorba de clauze privitoare, generic, la protecția informațiilor personale, a secretului de Stat, și el este în linia legislației europene (ba chiar și americane) în materie, prin urmare, nu ar trebui confundat cu „cultura secretului tipică regimului comunist.
În fapt, în analiza acestei chestiuni se produce un amalgam multiplu între: ceea ce alte legi și instituții definesc a fi secret și clauzele legale stipulate de legislația arhivistică, dat fiind că Arhivele nu definesc „secretul, ci aplică legea existentă; restrângerea, împiedicarea accesului la arhive după 1989 a fost făcută nu doar printr-o interpretare excesivă a Anexei în chestiune, ci, surprinzător, mai ales invocându-se motive – uneori reale, dar de multe ori închipuite – că „documentele nu sunt prelucrate arhivistic; este confundată adesea protecția datelor persoanei cu ascunderea informațiilor referitoare la responsabilii (funcționarii, în alți termeni) regimului comunist, chestiune care revine la o temere legitimă, dar care este util să nu dea în fandacsie; clauza generală de 30 de ani nu împiedică nici un creator de arhivă să facă publice documentele sale, ba, mai mult, prevederile legale asociate chiar obligă (Legea 544/2001); tema desființării CNSAS este de un nivel intelectual prea jos pentru a o aborda până și aici; și am putea continua…
În special, conținutul Anexei 6 dă mari bătăi de cap, creează false discuții, dialoguri ale surzilor. Iată-l în varianta franceză:

« Chapitre 3 Régime de communication
Art.L. 213-1.-Les archives publiques sont, sous réserve des dispositions de l'article L. 213-2, communicables de plein droit.
(…)

Article L213-2
Par dérogation aux dispositions de l'article L. 213-1 :
I. ― Les archives publiques sont communicables de plein droit à l'expiration d'un délai de :
Vingt-cinq ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret des délibérations du Gouvernement et des autorités responsables relevant du pouvoir exécutif, à la conduite des relations extérieures, à la monnaie et au crédit public, au secret en matière commerciale et industrielle, à la recherche par les services compétents des infractions fiscales et douanières ou au secret en matière de statistiques sauf lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé mentionnées aux 4° et 5° ;
b) Pour les documents mentionnés au 1° du I de l'article L. 311-5 du code des relations entre le public et l'administration, à l'exception des documents produits dans le cadre d'un contrat de prestation de services exécuté pour le compte d'une ou de plusieurs personnes déterminées lorsque ces documents entrent, du fait de leur contenu, dans le champ d'application des 3° ou 4° du présent I ;
Vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret médical. Si la date du décès n'est pas connue, le délai est de cent vingt ans à compter de la date de naissance de la personne en cause ;
Cinquante ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, pour les documents dont la communication porte atteinte au secret de la défense nationale, aux intérêts fondamentaux de l'Etat dans la conduite de la politique extérieure, à la sûreté de l'Etat, à la sécurité publique, à la sécurité des personnes ou à la protection de la vie privée, à l'exception des documents mentionnés aux 4° et 5°. Le même délai s'applique aux documents qui portent une appréciation ou un jugement de valeur sur une personne physique, nommément désignée ou facilement identifiable, ou qui font apparaître le comportement d'une personne dans des conditions susceptibles de lui porter préjudice.
Le même délai s'applique aux documents relatifs à la construction, à l'équipement et au fonctionnement des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment utilisés pour la détention des personnes ou recevant habituellement des personnes détenues. Ce délai est décompté depuis la fin de l'affectation à ces usages des ouvrages, bâtiments ou parties de bâtiment en cause ;
Soixante-quinze ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref :
a) Pour les documents dont la communication porte atteinte au secret en matière de statistiques lorsque sont en cause des données collectées au moyen de questionnaires ayant trait aux faits et comportements d'ordre privé ;
b) Pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire ;
c) Pour les documents relatifs aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice ;
d) Pour les minutes et répertoires des officiers publics ou ministériels ;
e) Pour les registres de naissance et de mariage de l'état civil, à compter de leur clôture ;
Cent ans à compter de la date du document ou du document le plus récent inclus dans le dossier, ou un délai de vingt-cinq ans à compter de la date du décès de l'intéressé si ce dernier délai est plus bref, pour les documents mentionnés au 4° qui se rapportent à une personne mineure.
Les mêmes délais s'appliquent aux documents couverts ou ayant été couverts par le secret de la défense nationale dont la communication est de nature à porter atteinte à la sécurité de personnes nommément désignées ou facilement identifiables. Il en est de même pour les documents relatifs aux enquêtes réalisées par les services de la police judiciaire, aux affaires portées devant les juridictions, sous réserve des dispositions particulières relatives aux jugements, et à l'exécution des décisions de justice dont la communication porte atteinte à l'intimité de la vie sexuelle des personnes.
II. ― Ne peuvent être consultées les archives publiques dont la communication est susceptible d'entraîner la diffusion d'informations permettant de concevoir, fabriquer, utiliser ou localiser des armes nucléaires, biologiques, chimiques ou toutes autres armes ayant des effets directs ou indirects de destruction d'un niveau analogue[1].

Întrebările, chiar dacă balansează între tenta metafizică și ancheta Procuraturii, sunt și ele legitime. Am răspunde la toate, cu dragă inimă, și pe larg, chiar dacă nu suntem purtătorul de cuvânt al instituției, doar dacă ni se va răspunde la una singură, hai, două, și cumulativ: Ce loc ocupă Arhivele în arhitectura instituțională a Statului român și care este ponderea lor? Dacă cineva este convins că arhiviștii sunt un fel de pirați ai drepturilor cetățeanului, de ce nu se adresează Justiției (țara noastră este, de bine, de rău, un Stat de drept) sau, după caz, UE, NATO, SUA?
În fine, dacă oamenii se întreabă, pe bună dreptate de altfel, ce fac Arhivele pentru ei, am întreba și noi, fără să mimăm naivitatea: Cetățenii, ei ce fac pentru aceste Arhive, care nu sunt ale arhiviștilor, ci ale lor? Și poate că de răspunsul la această întrebare va depinde depășirea măcar a perspectivei unei jelanii de babe, dacă nu chiar a celei prin care răul sunt, întotdeauna, ceilalți.
În rest, à bon entendeur, salut !

NOTE
[1] Code du Patrimoine, Partie législative, Livre II : Archives, Titre Ier : Régime général d’archives, la adresa: https://www.legifrance.gouv.fr/affichCode.do;jsessionid=DADF156AF1DCDD173388FFE7B7B2D414.tpdila07v_3?idSectionTA=LEGISCTA000006159942&cidTexte=LEGITEXT000006074236&dateTexte=20170903. Subl. ne aparțin.

București, 2 septembrie 2017.

HOLOCAUSTIȘTII: NOMENCLATURIȘTI ȘI SECURIȘTI DE BINE

Sursa: site-ul FCER
Sorin Iulian (născut Silberstein Iulius), ofițer de Securitate, este (încă) membru al Colegiului de onoare al Institutului Wiesel, deși a decedat în... 2013. Cum s-ar zice, este nemuritor.
El a fost „în problemă încă din vremea lui Gheorghiu–Dej, activând în Securitate, la Interne și la Culte[1].
Sorin a fost și cel care l-a susținut pe Alexandru Florian în calitate de «catindat» la conducerea Federației Comunităților Evreiești din România, tentativă nereușită ce explică fricțiunile frecvente cu conducerea organizației: „Directorul executiv al I.N.S.H.R., conf. dr. Alexandru Florian, a mulţumit fostului secretar general şi preşedinte interimar al Federaţiei, av. Iulian Sorin, pentru că l-a încurajat să candideze.[2]
Avem deci un institut pentru istoria și memoria holocaustului în care director general este un activist comunist (Alexandru Florian), șef de drept-și-de-fapt un alt activist, și tot comunist (Radu Ioanid), iar în Colegiul de onoare sunt membri șeful propagandei lui Nicolae Ceaușescu (Ion Iliescu) – și șef al taților lui Ioanid, cel-cu-știința-și-tehnica, respectiv, Florian, cel cu marxism-stalinismul – și un securist-securist (Sorin Iulian).
Sursa:
site-ul Institutului Wiesel
Să tragem aer în piept și să recapitulăm: să presupunem că IICCMER, instituția corespondentă, ar avea la butoane așa: un supervizor (consilier american) și un director care au fost membri ai Mișcării Legionare (sau ai Partidului Nazist, dacă poftiți), iar între membrii Colegiului său de onoare pe fostul șef al propagandei regimului Antonescu–Sima (sau pe Goebbels însuși) și un fost membru al Poliției legionare (sau măcar al Siguranței antonesciene, ca să nu zicem chiar al SS).
Ei, cum arată această situație? Așa ne gândeam și noi...
Și ce fac tovarășii aflați la butoane pentru a acoperi această înșelătorie istorică și memorială? Se luptă, desigur, cu victimele comunismului, cu plăcuțele, statuile și denumirile de licee, și acuză de-a valma de «antisemitism»...

NOTE
[1] Pentru o prezentare generală a vieții și activității lui Sorin a se vedea relatarea lui Teșu Solomovici, la adresa: http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2005-06-06/scandal-cu-securisti-in-comunitatea-evreiasca-din-romania.html. Pentru activitatea de la Culte, cf. Adrian Nicolae Petcu, Activitatea Departamentului Cultelor în atenția Securității (1970–1989), în „Caietele CNSAS, Anul II, nr. 2(4)/2009, pp. 76 și 93, la adresa: http://www.cnsas.ro/documente/caiete/Caiete_CNSAS_nr_4_2009.pdf.

[2] Cf. „Realitatea evreiască, Buletin informativ nr. 3/2010, la adresa: http://www.jewishfed.ro/downloads/congres/buletin3.pdf, p. 3, col. 2.

București, 14 august 2017.

ȘEFU’ ARE CUVÂNTUL

Sursa: pagina de Facebook a Institutului Wiesel
«Holocaustiștii» continuă să sărbătorească prin muncă Centenarul Marelui Război și se pegătesc de cel al Marii Uniri[1]. La temă, evreii din New York au un termen, Chutzpah, care denotă o combinație de înșelătorie și tupeu extrem, și care se traduce liber astfel: „să faci caca în pragul cuiva, apoi să suni la ușă ca să ceri hârtie igienică. Este o descriere exactă a ceea ce se petrece la noi.
Sosit în țară cu prilejul seminarului Negarea Holocaustului și antisemitismul, vulnerabilități ale societății contemporane, organizat de Institutul Wiesel, Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA și Ministerul Afacerilor Interne (Ploiești, 1921 iulie a.c.) și al Școlii de vară a Institutului Wiesel (Surduc, Lugoj, 2427 iulie a.c.), Radu Ioanid s-a întreținut cu Marius Gangan la „TenTV Lugoj în emisiunea cu titlu de oracol a acestuia, intituată „Ora adevărului (28 iulie a.c), în cursul căreia a avut un moment artistic pentru care ținem să-i mulțumim pe această cale.
Mai întâi, ni se spune ceva despre proiectatul Muzeu al Culturii Evreilor și Holocaustului:

Ioanid: Muzeu-ăsta nu-l fac eu, eu sunt un fel de consilier al conducerii Institutului Wiesel, care crează...
Gangan: Dumneavoastră sunteți modest, ca-ntotdeauna, eu știu, da’ contribuția dumneavostră e serioasă!...
Ioanid: Vom vedea, vom vedea!...[2]

Vorba lui Jean–Jacques Goldman: il a fait un bébé tout seul !
Apoi, ceva despre angajamentele profunde ale intervievatului:

Ioanid: Eu sunt un mare... (ezită) cum să vă spun eu?, am o, am o încredere în dictonu’ fostului om politic din China, Deng Xiaoping, care spunea următoru’ lucru: „Nu ne interesează culoarea pisicii, ne interesează să prindă șoarecele![3]

Just, tovarășu!
În fine, să ne crăcănăm de râs cu „Domnul Radu Ioanid, directorul Diviziei Arivistice, de Cercetare arivistică (subl. n.) (min. 2:47–2:49) și servanții săi care se exprimă la fel de sfertodoct:

Ioanid: membri a (subl. n.) unor biserici protestante (min. 4:034:05);
Gangan: [la Washington] aveți și poze și, dac-am înțeles bine, există și filmulețe care pot fi vizionate (min. 7:578:02);
Ioanid: Noi, cei din generația mai vârstni, ca (subl. n.)să spun așa (min. 18:4618:50);
Ioanid: președenția (subl. n.) României (min. 26:4526:46) ;
Ioanid: o platformă comună la care a ajuns clasa politică româneas când (subl. n.) e vorba de abordarea trecutului (min. 27:2327:29);
Ioanid: „foarte multe adaptări a (subl. n.) acestei clădiri (min. 30:0430:06);
Gangan: invitatul meu este domnul profesor Radu Ioanid, care este directorul Direcției de Cercetare Arivistică (subl. n.) din cadru’ Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington (min. 31:3631:49);
Ioanid: clasă mijlocie evreias care (subl. n.) o ducea, să spunem, normal sau confortabil (min. 37:0237:06);
Ioanid: Să ne amintim că în o mie nouă sute optâșpe (subl. n.) (min. 42:2142:23);
Ioanid: Politicienii sânt și ei oameni, sânt între ei oameni străluciți – cam puțini –, cam puțini da’ străluciți, între ei sânt oameni mediocri, și sânt și oameni submediocri (râde). Haideți să fim delicați! (râde din nou) (min. 49:1449:24);
Gangan: Întotdeauna întâlnirea cu dumneavostră este o-ntâlnire deosebită nu numai pentru faptu’ că aflăm lucruri foarte interesante și importante, ci parcă începem să vedem, să vedem (dă din mâni în jurul capului) altfel, știți, viața! (râde) Și învățăm! Fiecare întâlnire cu dumneavoastră învățăm niște lucruri (sic!), și eu vreau să vă mulțumesc pentru acestea încă o dată! (min. 49:4150:03)[4]

Mulțumim și noi pentru acest moment artistic de tip «Ursul la stabilizare»!
Ar mai fi poate de remarcat că organele-noastre-are-serioase-lipsuri, dacă nu chiar își bat joc dă dom şef de la Washington, de vreme ce nu i-au găsit decât o televiziune locală pentru a se produce în direct. Ceea ce-i păcat, zicem noi, căci este necesar ca figuri de acest tip să capete o vizibilitate națională.
Pe de altă parte, dacă șăful „diviziei arivistice (l-am re-citat pe servantul M. Gangan), adulatorul tovarășului Deng Xiaoping, ideologul prinderii-de-șoareci-fără-de-principii, a găsit de cuviință ca la circa o săptămână distanță să cuvânteze într-o foaie cu acoperire națională, înseamnă că, vorba lui Bulă, e groasă![5]
Ukaz și «linie politică», producția nu merită vreo atenție specială, dat fiind că ilustrează amalgamul cunoscut, fiind o colecție de poncife istorice și memoriale, în care autorul dă sentințe, aruncă anateme și, mai ales, dă directive Justiției ca nu cumva să se aplece asupra cazurilor care agită conștiința publică. Dar ridicolul complet îl atinge atunci când îi ia pe alții de sus că nu stăpânesc limba română (nenumiți în text, în fapt: Sorin Dumitrescu).
În fine, o întrebare decentă-şi-neretorică pentru «pompierii piromani» (acești experți care alimentează antisemitismul):
Tovarăși, când faceți amalgamul dintre critica rațională și antisemitism, acuzând de-a valma de «fascism», «legionarism», luați în calcul și că vi se poate replica în mod simetric, dar de această dată întemeiat, că sunteți propagandiști comuniști (nu prea mult) reciclați, care vă indicați imprudent mentorii (exemplu tov. Deng) ce vă arată baza ideologică a mâncării șoarecilor, precum divizionarul „arivist Ioanid, fantoşa Florian (care oricum nu contează – pe Rotman îl lăsăm să-și tragă puțin sufletul)?
Mulțumim anticipat!

NOTE

[2] Cf. https://www.youtube.com/watch?v=eFkuga9x8YI, min. 40:34–40:46.

[3] Ibidem, min. 22:50–23:14.

[4] Ibidem, locurile indicate în text.

[5] Radu Ioanid, România și politica memoriei Holocaustului, „HotNews“, 7/08/2017, la adresa: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-21942420-omania-politica-memoriei-holocaustului.htm?nomobile.

București, 8 august 2017.


LECTURI NECESARE (2)

Alexandru R. Florian, Cunoaștere și acțiune socială, Editura Politică, București, 1987, 197 p., în colecția „Dezbateri Ideologice“.

Am analizat într-un text precedent o altă producție a autorului[1]. Dacă aceea era o lucrare de tinerețe, aceasta este una de maturitate, diferența fiind – nu de nivel, care rămâne invariabil același – de abordare, ca cea dintre Informația Bucureștiului și Scânteia.
Odată cu creșterea nivelului politic, de la Frontului Democrației și Unității Socialiste la Marele Partid al Clasei Muncitoare, a crescut și prețul «renumerației» (de la 4,25 la 6,75 lei), pentru un format similar de 10,5 x 6,5, iar redactorul de carte este Adrian Miroiu.
Aici trăncăneala ideologică se desfășoară pe mai multe pagini decât în anterioara, autorul făcând deja parte din armata de articulatori ai «liniei politice» – acei formulează Proșka! din romanul Cevengur al lui Andrei Platonov – sarcină și privilegiu, în egală măsură. Știm azi cu precizie că nici Gheorghiu–Dej, nici Ceaușescu nu-și scriau discursurile, mai mult, că responsabili de primă linie ai regimului comunist precum Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu sau Alexandru Bârlădeanu habar n-aveau ce conținea nu doar această maculatură, ci chiar tezele care călăuzeau activitatea aparatului de propagandă.
Faptul se întâmplă pentru că propaganda reprezintă o tehnică bolșevică de păstrare a puterii și de control politic, rolul ei fiind de a deversa asupra populației acest nămol botezat «ideologic», scopul fiind controlul gândirii, iar ținta împiedicarea articulării nu doar a unei opoziții, ci a oricărui discurs deviaționist. Astfel, la fel cum organizațiile paravan («de masă») ale partidului reproduc o falsă societate civilă, propaganda creează iluzia unui dialog – de aici și titlul colecției în care publică autorul nostru –, ea fiind o „armă de luptă, Propaganda als Waffe, cum spunea maestrul ei, Willy Münzenberg: întrucât dezbaterea este lipsită de eficacitate, trebuie să distrugi orice contestare, și nu doar reală, ci și posibilă.
Lucrarea de față indică faptul că nivelul ideologic al autorului crește, de aici și ariditatea sa, diferența față de precedenta fiind ca cea între Bărăgan și Sahara (sau, dacă preferați, pentru a rămâne în același registru geopolitic: Vorkuta).
Astfel, lui Florian i se încredințează înalta sarcină să prezinte, rezume, comenteze critic clasici precum Marx, Engels și Lenin, teoreticieni comuniști ca Gÿorgy Lucács, Antonio Gramsci, Louis Althusser sau Adam Schaff, ba chiar și figuri când triste, când de-a dreptul tragice, de aiurea sau de la noi, precum Nicolai Buharin, Roza Luxemburg, Constantin Dobrogeanu–Gherea sau Lucrețiu Pătrășcanu.
Autorul își dă aici adevărata măsură într-o știință inexistentă (materialismul istoric) și o filosofie iluzorie (materialismul dialectic), rezultatul fiind o „ideologie rece (Kostas Papaioanou) numită «materialism dialectic și istoric». Exprimarea este în «limba de lemn», un limbaj-expresie al puterii cu rol de dezinformare și manipulare (Tatiana Slama–Cazacu), care întotdeauna este de luat în serios și necesită a fi tradus. Și acest lucru vom face în cele ce urmează.








«Partidul nostru» apare, conform ritualului, încă din primele pagini, apoi, după ce aproape adormisem, la p. 59 cu Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral decăzute, în fine, regulat cu alte documente ale sale, toate programatice.


















Iată cum comandantul suprem al forțelor de activiști, lumină ne e, și far pe acest drum!


În acest loc autorul nostru se face apologetul marxismului și al „mizeriei istoricismului său (Karl Popper).




Aici Florian se face apologetul revoluției comuniste, dincolo de bine și de rău, în egală măsură necesitate și imperativ moral. Și, mai presus de toate, declanșatorul colectivizării gândirii și simțirii prin „descotorosirea de întregul putregai“, exact ca la Pitești: Să scoateți tot putregaiul din voi, bandiților!


În acest loc avem o mostră de apologie a «socialismului real» și a infracțiunilor sale.




Acesta este unul din momentele, singurul de altfel, în care autorul este chiar cinstit cu cititorii săi: vorbește despre dominația totalitară și rolul de instrument de putere pe care propaganda îl are într-un asemenea tip de regim.




În acest moment, în care ni se vorbește despre teoria revoluției și/sau tranziției, este vorba pur și simplu despre teroare și întregul cortegiu de acțiuni ce urmează preluării puterii de către revoluționarii de profesie care vorbesc în numele clasei muncitoare: naționalizări, colectivizări, distrugerea dușmanilor, a vechilor clase și a vechii ordini botezată «burgheză».


Propagandistul nostru ne spune că teroarea totalitară este o necesitate ale cărei excese, odată ce nu mai este nevoie de ele, sunt denunțate drept «birocratism».






Ideea pe care Florian o are despre istoria României este o preluare a ultimului viraj al «liniei politice» a ceaușismului cu privire la înfrângerea reacționarului regim burghez: insurecția armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944 (pentru înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere, cu scopul de a evita ocuparea țării de către sovietici și comunizarea ei); rolul determinant al PCR în acest proces (pentru dorința Regelui și a conducătorilor PNȚ, PNL și PSD de a evita să intre în coliziune cu sovieticii, PCR fiind un partid marginal, lipsit de bază socială, care nu avea alt sprijin decât trupele sovietice, de facto de ocupație); lupta împotriva forțelor reacționare, fasciste și rasiste ale burgheziei (în fapt, distrugerea oricărei opoziții). Și ea se încheie, la fel de ritualic, cu un citat din gândirea Marelui Cârmaci.


Iată ideea pe care autorul o are despre colectivizare: un proces treptat realizat prin convingere și adeziune – entuziastă, cum altfel? În fapt, exproprierile în vederea etatizării proprietăților rurale au început brutal cu deposedarea marilor proprietari, în 1949, operațiune desfășurată într-o singură noapte prin arestarea lor și a familiilor lor și trimiterea la Canalul Dunăre – Marea Neagră ori dislocarea în alte localități rurale. Apoi, au continuat cu tactici la fel de brutale asupra țăranilor fruntași, numiți «chiaburi», până în 1952, fapt care a declanșat revolte sătești ce au alimentat grupurile de rezistență armată din munți. De la moartea lui Stalin și până după Revoluția maghiară ritmul colectivizărilor a scăzut, din rațiuni mai generale legate de tactica de ansamblu a regimului, țăranii mijlocași și codași fiind împovărați cu «cotele obligatorii», care aveau ca scop să-i facă să renunțe la proprietăți. În fine, între 1959 și 1962 din nou, cu tactici combinate, dar preponderent brutale.










Să vedem acum ce idee are eroul nostru despre social-democrație: mai întâi, avangardistul bolșevism a depășit decadenta social-democrație burgheză pentru că ea avea marele păcat de a cita din propriile documente-program ca din Biblie. Apoi, grupările social-democrate sunt numite «secte», apelativ care maschează faptul că secta fanatică a revoluționarilor de profesie reprezentată de bolșevism se instituie în dogmă unică de factură similireligioasă în interiorul stângii politice tradiționale și duce împotriva social-democraților o luptă ireductibilă (ca «socio-fasciști»). În fine, această teorie radicală, care este aplicată brutal celor cu care se află în clivaj politic, este apanajul unui grup de inițiați care cugetă, transmit sarcini maselor și urmăresc aplicarea lor.
Ar fi de spus apoi că social-democrații de la noi, cei adevărați, grupați în jurul lui Constantin (Titel) Petrescu, au făcut ani grei de pușcărie politică, iar mulți dintre ei au pierit acolo, unii, precum Ion Flueraș, în torturile din „demascări“.
După 1990, activistul ceaușist Florian, apropiat al lui Ion Iliescu și, apoi, al lui Adrian Năstase, a devenit un social-democrat de marcă: cercetător la Institutul de Teorie Socială, o instituție de prezervare a activiștilor comuniști post-„Ștefan Gheorghiu (1991–1999); apoi, secretar ştiinţific la Fundaţia Română pentru Republică şi Democraţie și Institutul Social–Democrat, organizații de mase ale PDSR/PSD (1999–2001) și, în același timp, profesor la SNSPA, «Sorbonica» de reciclare a fostelor cadre ale nomenklaturii (1998–2000), unde a fost coleg cu redactorul Adrian Miroiu; încă, director ştiinţific la același Institut Social–Democrat (2001–2004); în fine, profesor la mercantilist-burgheza Universitate Creștină „Dimitrie Cantemir[2], condusă de un alt social-democrat creștin post-decembrist, fostul refugiat comunist iugoslav în România lui Gheorghiu-Dej, în timpul schismei sovieto–iugoslave (a se citi: stalinist), Momcilo Luburici.










Spre deosebire de precedenta producție, cea de față este cu mult mai bine editată, așa încât dispar complet dezacordurile și mare parte dintre cacofonii. Nu toate însă, întrucât conștiința socialistă este cacofonică prin definiție. În fapt, lucrarea chiar debutează cu una dintre ele: „Epoca contemporană, care se repetă întrucât este ritualică, și continuă cu altele inedite precum „că cunoașterea și „politi conducătoare (de altfel, un foarte potrivit lapsus revelator).


Notele sunt și ele mai bine îngrijite, însă nu trec nici de această dată de exigențele formale ale unui aparat critic științific. În fapt, nici nu este nevoie, căci lucrarea nu are nici cea mai mică legătură cu știința. Prin urmare, nu se spune Idem, ci Ibidem în cea de-a patra notă, pentru autorul și titlul din cea de-a treia notă, iar repetarea autorului în notele 11 și 13, respectiv 25 și 26, ar fi fost corect redată prin Idem.
În fine, acesta fiind omul, și aceasta producția lui de dinainte de 1989, nu ne putem decât declara de acord că este persoana cea mai calificată să ocupe postul de director al unui institut guvernamental care nu are nici o consistență proprie, căci rolul său este dublu: să țină în șah revendicările legitime ale victimelor comunismului și să reprezinte o interfață de hard power cu autoritățile americane și israeliene. Căci, din nefericire, nu despre memoria victimelor nazismului/regimului antonescian este vorba aici, ci despre instrumentalizarea ei în scopuri politice, deopotrivă interne și externe. Iar faptul că România este singura țară din lume care are o instituție de acest tip, corespunde absenței politicilor veritabile cu privire la memoriile comunismului și nazismului/antonescianismului, și rolului cvasinul pe care îl joacă pe scena europeană și internațională.

NOTE

[2] Cf. CV-ul său la adresa: http://www.ucdc.info/cd/cd_profil.php?cid=1009#cv.

București, 27 iulie 2017.