LECTURI NECESARE (2)

Alexandru R. Florian, Cunoaștere și acțiune socială, Editura Politică, București, 1987, 197 p., în colecția „Dezbateri Ideologice“.

Am analizat într-un text precedent o altă producție a autorului[1]. Dacă aceea era o lucrare de tinerețe, aceasta este una de maturitate, diferența fiind – nu de nivel, care rămâne invariabil același – de abordare, ca cea dintre Informația Bucureștiului și Scânteia.
Odată cu creșterea nivelului politic, de la Frontului Democrației și Unității Socialiste la Marele Partid al Clasei Muncitoare, a crescut și prețul «renumerației» (de la 4,25 la 6,75 lei), pentru un format similar de 10,5 x 6,5, iar redactorul de carte este Adrian Miroiu.
Aici trăncăneala ideologică se desfășoară pe mai multe pagini decât în anterioara, autorul făcând deja parte din armata de articulatori ai «liniei politice» – acei formulează Proșka! din romanul Cevengur al lui Andrei Platonov – sarcină și privilegiu, în egală măsură. Știm azi cu precizie că nici Gheorghiu–Dej, nici Ceaușescu nu-și scriau discursurile, mai mult, că responsabili de primă linie ai regimului comunist precum Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu sau Alexandru Bârlădeanu habar n-aveau ce conținea nu doar această maculatură, ci chiar tezele care călăuzeau activitatea aparatului de propagandă.
Faptul se întâmplă pentru că propaganda reprezintă o tehnică bolșevică de păstrare a puterii și de control politic, rolul ei fiind de a deversa asupra populației acest nămol botezat «ideologic», scopul fiind controlul gândirii, iar ținta împiedicarea articulării nu doar a unei opoziții, ci a oricărui discurs deviaționist. Astfel, la fel cum organizațiile paravan («de masă») ale partidului reproduc o falsă societate civilă, propaganda creează iluzia unui dialog – de aici și titlul colecției în care publică autorul nostru –, ea fiind o „armă de luptă, Propaganda als Waffe, cum spunea maestrul ei, Willy Münzenberg: întrucât dezbaterea este lipsită de eficacitate, trebuie să distrugi orice contestare, și nu doar reală, ci și posibilă.
Lucrarea de față indică faptul că nivelul ideologic al autorului crește, de aici și ariditatea sa, diferența față de precedenta fiind ca cea între Bărăgan și Sahara (sau, dacă preferați, pentru a rămâne în același registru geopolitic: Vorkuta).
Astfel, lui Florian i se încredințează înalta sarcină să prezinte, rezume, comenteze critic clasici precum Marx, Engels și Lenin, teoreticieni comuniști ca Gÿorgy Lucács, Antonio Gramsci, Louis Althusser sau Adam Schaff, ba chiar și figuri când triste, când de-a dreptul tragice, de aiurea sau de la noi, precum Nicolai Buharin, Roza Luxemburg, Constantin Dobrogeanu–Gherea sau Lucrețiu Pătrășcanu.
Autorul își dă aici adevărata măsură într-o știință inexistentă (materialismul istoric) și o filosofie iluzorie (materialismul dialectic), rezultatul fiind o „ideologie rece (Kostas Papaioanou) numită «materialism dialectic și istoric». Exprimarea este în «limba de lemn», un limbaj-expresie al puterii cu rol de dezinformare și manipulare (Tatiana Slama–Cazacu), care întotdeauna este de luat în serios și necesită a fi tradus. Și acest lucru vom face în cele ce urmează.








«Partidul nostru» apare, conform ritualului, încă din primele pagini, apoi, după ce aproape adormisem, la p. 59 cu Programul PCR de făurire a societății socialiste multilateral decăzute, în fine, regulat cu alte documente ale sale, toate programatice.


















Iată cum comandantul suprem al forțelor de activiști, lumină ne e, și far pe acest drum!


În acest loc autorul nostru se face apologetul marxismului și al „mizeriei istoricismului său (Karl Popper).




Aici Florian se face apologetul revoluției comuniste, dincolo de bine și de rău, în egală măsură necesitate și imperativ moral. Și, mai presus de toate, declanșatorul colectivizării gândirii și simțirii prin „descotorosirea de întregul putregai“, exact ca la Pitești: Să scoateți tot putregaiul din voi, bandiților!


În acest loc avem o mostră de apologie a «socialismului real» și a infracțiunilor sale.




Acesta este unul din momentele, singurul de altfel, în care autorul este chiar cinstit cu cititorii săi: vorbește despre dominația totalitară și rolul de instrument de putere pe care propaganda îl are într-un asemenea tip de regim.




În acest moment, în care ni se vorbește despre teoria revoluției și/sau tranziției, este vorba pur și simplu despre teroare și întregul cortegiu de acțiuni ce urmează preluării puterii de către revoluționarii de profesie care vorbesc în numele clasei muncitoare: naționalizări, colectivizări, distrugerea dușmanilor, a vechilor clase și a vechii ordini botezată «burgheză».


Propagandistul nostru ne spune că teroarea totalitară este o necesitate ale cărei excese, odată ce nu mai este nevoie de ele, sunt denunțate drept «birocratism».






Ideea pe care Florian o are despre istoria României este o preluare a ultimului viraj al «liniei politice» a ceaușismului cu privire la înfrângerea reacționarului regim burghez: insurecția armată antifascistă și antiimperialistă din august 1944 (pentru înlăturarea lui Ion Antonescu de la putere, cu scopul de a evita ocuparea țării de către sovietici și comunizarea ei); rolul determinant al PCR în acest proces (pentru dorința Regelui și a conducătorilor PNȚ, PNL și PSD de a evita să intre în coliziune cu sovieticii, PCR fiind un partid marginal, lipsit de bază socială, care nu avea alt sprijin decât trupele sovietice, de facto de ocupație); lupta împotriva forțelor reacționare, fasciste și rasiste ale burgheziei (în fapt, distrugerea oricărei opoziții). Și ea se încheie, la fel de ritualic, cu un citat din gândirea Marelui Cârmaci.


Iată ideea pe care autorul o are despre colectivizare: un proces treptat realizat prin convingere și adeziune – entuziastă, cum altfel? În fapt, exproprierile în vederea etatizării proprietăților rurale au început brutal cu deposedarea marilor proprietari, în 1949, operațiune desfășurată într-o singură noapte prin arestarea lor și a familiilor lor și trimiterea la Canalul Dunăre – Marea Neagră ori dislocarea în alte localități rurale. Apoi, au continuat cu tactici la fel de brutale asupra țăranilor fruntași, numiți «chiaburi», până în 1952, fapt care a declanșat revolte sătești ce au alimentat grupurile de rezistență armată din munți. De la moartea lui Stalin și până după Revoluția maghiară ritmul colectivizărilor a scăzut, din rațiuni mai generale legate de tactica de ansamblu a regimului, țăranii mijlocași și codași fiind împovărați cu «cotele obligatorii», care aveau ca scop să-i facă să renunțe la proprietăți. În fine, între 1959 și 1962 din nou, cu tactici combinate, dar preponderent brutale.










Să vedem acum ce idee are eroul nostru despre social-democrație: mai întâi, avangardistul bolșevism a depășit decadenta social-democrație burgheză pentru că ea avea marele păcat de a cita din propriile documente-program ca din Biblie. Apoi, grupările social-democrate sunt numite «secte», apelativ care maschează faptul că secta fanatică a revoluționarilor de profesie reprezentată de bolșevism se instituie în dogmă unică de factură similireligioasă în interiorul stângii politice tradiționale și duce împotriva social-democraților o luptă ireductibilă (ca «socio-fasciști»). În fine, această teorie radicală, care este aplicată brutal celor cu care se află în clivaj politic, este apanajul unui grup de inițiați care cugetă, transmit sarcini maselor și urmăresc aplicarea lor.
Ar fi de spus apoi că social-democrații de la noi, cei adevărați, grupați în jurul lui Constantin (Titel) Petrescu, au făcut ani grei de pușcărie politică, iar mulți dintre ei au pierit acolo, unii, precum Ion Flueraș, în torturile din „demascări“.
După 1990, activistul ceaușist Florian, apropiat al lui Ion Iliescu și, apoi, al lui Adrian Năstase, a devenit un social-democrat de marcă: cercetător la Institutul de Teorie Socială, o instituție de prezervare a activiștilor comuniști post-„Ștefan Gheorghiu (1991–1999); apoi, secretar ştiinţific la Fundaţia Română pentru Republică şi Democraţie și Institutul Social–Democrat, organizații de mase ale PDSR/PSD (1999–2001) și, în același timp, profesor la SNSPA, «Sorbonica» de reciclare a fostelor cadre ale nomenklaturii (1998–2000), unde a fost coleg cu redactorul Adrian Miroiu; încă, director ştiinţific la același Institut Social–Democrat (2001–2004); în fine, profesor la mercantilist-burgheza Universitate Creștină „Dimitrie Cantemir[2], condusă de un alt social-democrat creștin post-decembrist, fostul refugiat comunist iugoslav în România lui Gheorghiu-Dej, în timpul schismei sovieto–iugoslave (a se citi: stalinist), Momcilo Luburici.










Spre deosebire de precedenta producție, cea de față este cu mult mai bine editată, așa încât dispar complet dezacordurile și mare parte dintre cacofonii. Nu toate însă, întrucât conștiința socialistă este cacofonică prin definiție. În fapt, lucrarea chiar debutează cu una dintre ele: „Epoca contemporană, care se repetă întrucât este ritualică, și continuă cu altele inedite precum „că cunoașterea și „politi conducătoare (de altfel, un foarte potrivit lapsus revelator).


Notele sunt și ele mai bine îngrijite, însă nu trec nici de această dată de exigențele formale ale unui aparat critic științific. În fapt, nici nu este nevoie, căci lucrarea nu are nici cea mai mică legătură cu știința. Prin urmare, nu se spune Idem, ci Ibidem în cea de-a patra notă, pentru autorul și titlul din cea de-a treia notă, iar repetarea autorului în notele 11 și 13, respectiv 25 și 26, ar fi fost corect redată prin Idem.
În fine, acesta fiind omul, și aceasta producția lui de dinainte de 1989, nu ne putem decât declara de acord că este persoana cea mai calificată să ocupe postul de director al unui institut guvernamental care nu are nici o consistență proprie, căci rolul său este dublu: să țină în șah revendicările legitime ale victimelor comunismului și să reprezinte o interfață de hard power cu autoritățile americane și israeliene. Căci, din nefericire, nu despre memoria victimelor nazismului/regimului antonescian este vorba aici, ci despre instrumentalizarea ei în scopuri politice, deopotrivă interne și externe. Iar faptul că România este singura țară din lume care are o instituție de acest tip, corespunde absenței politicilor veritabile cu privire la memoriile comunismului și nazismului/antonescianismului, și rolului cvasinul pe care îl joacă pe scena europeană și internațională.

NOTE

[2] Cf. CV-ul său la adresa: http://www.ucdc.info/cd/cd_profil.php?cid=1009#cv.

București, 27 iulie 2017.